Gradina de vara a restaurantului Casa Romaneasca este de-o banalitate ce nu poate stoarce vreo replica, nici macar ironica. Scaunele si mesele sunt tipice popasurilor de pe marginea soselelor, din lemn masiv, pentru care termenul "incomod" este eufemistic.

Verdele a fost intotdeauna o culoare care m-a intrigat. Poate datorita poantei rasuflate in care persoanei imbracate in respectiva culoare ar trebui sa I se intample musai rusinea de a fi mancata de-o vaca, sau poate asocierea ei cu ceapa olteneasca... destul de putin elegant.

Ati putea crede ca acea culoare in care Casa Romaneasca de pe DN1 a fost boita de vreo juma de an ar fi trebuit sa ma indeparteze, dar am gresit. In jurul ei s-a creat un soi de norisor de incredere a "micarilor", "carnatzarilor" si "mamaligarilor", o fraternizare ce-ar fi binevenita pana la urma, daca ar fi avertizat si omul normal, dintru inceput.
 
Fauna ce populeaza locul (si aici nu ma refer la kitchs-urile din ipsos vopsit reprezentand gaini, pitici de gradina sau alte orori, ci la clientela) este reprezentata masculin de bermude ce pleaca de sub burtile bine captusite, asortate la un lantz groscior pe masura cabanosilor din farfurie, sau de un tricou feminin cu sfarcurile accentuate de paiete multicolore legate elegant cu blugul caruia-I scapa shuncile stapanei prin partea superioara.
Copiii alearga bezmetici, urland din toti rarunchii sub privirile duioase aruncate de parintii iubitori intre doua ragaituri multumite, acompaniate de plescaitul buzelor unsuroase si clipitul multumit al genelor adormite de colesterolul in exces.

Apare un ospatar: e clar, Casa Romaneasca (taraneasca) isi confirma numele. Baiatul ala era tipul clasic al taranului roman stramutat de pe glia stramoseasca direct pe marginea unui DN.
Dupa un buna ziua timid, reuseste sa noteze doua beri si incearca depasirea conditiei spunand ca poate lua si comanda de mancare. Ii relatez rar si raspicat platoul vegetarian, ciupercile la gratar si salaul la gratar. Incurcat in taskurile ce-I coplesisera neuronii, bietul de el arunca niste priviri disperate, dupa care, cu o mina rusinata, ma roaga sa astept sa cheme alt ospatar; trei feluri de mancare ii dadusera gata singurul kilo-octet de memorie.

Vine "jupanul" ospatar, cu o alura de golanas, genul tipic al ospatarului de cartier, descurcaret, shmecher si indolent, cantarind potentialul bacsish de la primul contact vizual. Evident se descurca bine cu pixul si hartia, notand rapid cele 3 randuri, si dispar amandoi.
Kilo-octet a revenit cu berea, a turnat sfios in pahare si dus a fost. Si seara se lasa agale peste gradina de vara... si toate erau la locul lor, si copiii zbierau, mitocanii infulecau, bratarile de aur masiv loveau cu clinchete multumite marginile farfuriilor, berea facea spuma de-un deget, iar muzica populara isi traia apogeul.

Si am terminat berea, si seara s-a lasat, deja mai apasatoare, fiindca nici macar platoul cel rece si vegetarian nu-si itzise aroma. Si ospatarii fumau ascunsi in spatele barului, mai putin kilooctet, pe care nu l-am mai zarit decat dupa 50 minute de la turnatul berii in pahar.

Si-ntr-un final apare!
  Rusinat de interpelarea mea, probabil instinctiv agresiva, raspunde ca a stat langa bucatar sa-l zoreasca, pentru ca fusesera multe comenzi. Si la platoul vegetarian ce-a fost de zorit, zic eu, ca nu trebuia decat sa scoata niste zacusca din borcan si sa arunce niste ardei si masline intr-o farfurie? Stupoare este un termen care ar trebui ilustrat in dictionare cu figura lui Ko din momentul acela. Simplu: nu adusese platoul rece, uitasera de el. Vrea sa dispara soptind ca il va aduce acum, dar mana mea stanga isi face datoria apucandu-l ferm. N-am vrut sa-mi folosesc si dreapta, mi s-a facut mila, dar am inteles de ce erau plimbati in furci unii tarani pe vremuri. Daca s-ar fi nascut acum 100 ani ar fi cazut secerat la Flamanzi.
Ma rog, acum a avut noroc cu restaurantul Casa Romaneasca.
L-am trimis dupa bere, a adus-o repede si m-am mai inmuiat. 
De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!