Ghepardul asta de pe Calea Victoriei mi-a adus aminte intotdeauna de Lampedusa. O vila superba, veche, cu toate cicatricele vremii lasate la vedere, cu o intrare care te duce cu gandul la un castel parasit.

Restaurant Il Gatopardo Blu

Ghepardul asta de pe Calea Victoriei mi-a adus aminte intotdeauna de Lampedusa. O vila superba, veche, cu toate cicatricele vremii lasate la vedere, cu o intrare care te duce cu gandul la un castel parasit. Totul arata in afara timpului aici. Salonul in care intri te izbeste prima data cu un miros de biblioteca veche, cu mirosul de praf si lemn vechi pe care-l credeam pierdut din Bucuresti, taiat de mirosul detergentilor care scot nush cate mii de pete. Uite ca l-am regasit!
Interiorul este impresionant, cu multa stucatura din lemn in stil interbelic. Odata ajuns inauntru, in holul principal, niciun semn nu-ti arata in ce parte ai gasi restaurantul. Fiindca te afli intr-o incapare dreptunghiulara, cu un pian, batran si el, parca odihnind intr-o latura pe un parchet imemorial. Daca ai inspiratia si curajul de a merge inainte, si de a incerca o clantza din alama, obosita si ea de cine stie cate maini dintre care multe probabil se descompun la Belu, poti accede in salon, care e in aceeasi nota vetusta. N-ai vrea sa dormi aici, mai ales pe vreo furtuna.
In salon te intampina doua fete tinere si zambitoare, care par a intruchipa Parcele in aceasta lume uitata de timp si isi dau in mare parte silinta. Nu sunt de rafinamentul trecutelor vremuri de care-ti aminteste interiorul, dar merg, sunt ok, zambesc, se misca rapid si servesc prin dreapta.
Terasa in schimb faca un salt in timp. Nu, nu chiar pana in zilele noastre, ci cam pana-n anii 70-80. Singurele contemporane sunt scaunele din plastic. Castan, trei brazi, un tei, si-un gen de salcam batran, o iedera si garduletze de tuia. E verde terasa, umeda chiar, populata de personajele lumii scriitorilor. Unul dintre ei, aflat in floarea anilor 60, incearca sa o convinga pe una dintre ospatarite ca acum e mai rau decat pe vremea lui Ceausescu. I se pare prea scurt programul, adica se inchide prea devreme... Fata nu e deloc de acord si discutia se termina in coada de peste. Adica ea pleaca aruncandu-I ultima replica peste umar. Scriitorul pare inca nemultumit. Realitatea curge peste el in mod brutal, fata cea tanara pare a-l ignora. In vremurile pe care le deplange, probabil ca ospataritzele cadeau precum mustele la muscamor cand el facea vreo faza din asta melodramatica. Acum fata se uita mai degraba la laptop-ul la care scriu randurile astea, nici macar la mine, care parca-s mai putin stafidit. Cred ca-i inspira un hi5, youtube sau messenger in miez de noapte cu webcam de inalta rezolutie. Scriitorul e de-acolo, anacronic si nedumerit. Ea e din alt film, serveste niste personaje pe care nu le intelege, si pe care, probabil, le compatimeste cumva. E o fata de treaba. S-a nascut in vremuri tulburi, nu e vina ei. Somonul la gratar e ok, risotto-ul delicios, tiramisu prost. Ghepardului nu-i plac dulciurile. Scriitorului nu-i place nimic. Doar fetei ii plac, probabil, baietii de varsta ei. Scriitorul e anacronic. Scriitorul are sa dispara in curand; pana la urma are sa dispara si fata. Casa asta, ca o batrana vrajitoare, pare singura care vrea sa ramana si sa ne-ngroape pe toti.
Scriitorul a plecat, cu un aer demn de razboinic ce-a pierdut o lupta dar nu si razboiul.
Cer nota si observ ca fata are o strungareata de toata isprava. Ce-a pierdut scriitorul!
Lampedusa a imortalizat un ghepard de tinichea. Noi avem originalul!